Distopie de Crăciun

Duzina mea, scrisă în avans (la sfârşit de săptămână în tabelul lui Eddie se vor aduna mai multe), a ajuns mai întâi aici:

O puteţi citi îi revistă, dând un clic pe poză, sau mai jos, cu cele 12 cuvinte inspiratoare îngroşate.

E grasă şi pufoasă, ca un cozonac. Mă gândesc că trebuie să fie o femeie cumsecade, foarte cumsecade. Ba chiar mi-aduce aminte de mama. Prin colţul ochiului drept mi se furişează o lacrimă, ca întotdeauna când mă gândesc – şi sper – că mă priveşte în fiecare noapte de sus, de pe o stea.

O clipă mai târziu, pufoasa se îndeasă între mine şi vânzătorul costumat în Moş Crăciun din faţa mea şi-şi pune gheara dolofană pe minunăţia verde din mâna lui – pe cel mai frumos brad pe care l-am văzut vreodată. Bradul pe care acum îmi permit să-l cumpăr, cu cel mai scump set de globuri cu tot. Fiindcă noul meu părinte e om cu dare de mână. Şi „asta ajută întotdeauna, alină întrucâtva durerea”, cum zice prietenul meu Toni. El, la numai 13 ani, a ajuns la al patrulea părinte. Fiindcă „suntem o specie de ucigaşi”, zice tot el. Pe mă-sa bună nici nu şi-o mai aduce aminte, a doua lui mamă a trimis-o pe o stea când el abia împlinise trei ani. Dar nu suferă mai deloc, fiindcă în casa părintelui al VI-lea, zice el, şi „fluturii de noapte îs coronită de aur în jurul lămpilor de cristal”.

Însă eu, la cei 11 ani ai mei, mi-o aduc foarte bine aminte pe mama – a murit acum nouă luni. Nu era a dracului, ca pufoasa asta, care mi s-a-nfipt în faţă ca să-mi sufle bradul de sub nas. Îmi pare rău că sunt prea mic, dacă aş fi avut 15 ani aş fi avut şi-un şiş, ca să i-l înfig în burta grasă. Mă mulţumesc s-o îmbrâncesc. Adică mă străduiesc zadarnic s-o îmbrâncesc, că nici nu se clinteşte – decât ca să-mi dea un dos de palmă peste ochi, de văd artificii verzi. Parcă le şi aud pocnind.

Când îmi recapăt vederea, pufoasa se îndepărtează deja, cu bradul frumos în mâini. Nu stau pe gânduri, fug după ea şi-i pun piedică – la asta mă pricep ca nimeni altul.

Cade lată şi rămâne nemişcată.

Oare am omorât-o?

Pe ceafă mi se pune o mână grea. Şi nici măcar nu e nevoie să mă-ntorc ca să ştiu că e a actualului meu părinte. Îl cunosc după miros, azi a băut două stacane de vin fiert, plus una de ţuică.

— Dacă am omorât-o, pot să-i iau bradul, nu? întreb, ridicându-mi ochii spre roşul de flacără aşternut de alcool pe obrajii lui supţi.

— A omorât-o, a omorât-o pe mama! strigă disperat un puşti de vreo şapte ani şi se repede spre ea, trăgându-l după el pe unul mai mic, cu câte-un şirag dantelat de muci îngheţaţi sub fiecare nară.

— Nu e moartă, că n-are reni, declară sfios mucosul.

— Se zice răni, boule, nu reni, îl repede băiatul mai mare. Da’ nu e moartă, că – ura! – se mişcă!

Într-adevăr, movila pufoasă suspină gros, din adâncul osânzei sale, şi, mai înainte de orice, îşi întinde mâna grasă spre comoara verde care-i scăpase în cădere.

— Dac-o omorai, zice beţivul, cum am omorât-o eu pe scroafa de mă-ta, că prea mă-nşela la cântar când mă vedea beat, hoţoaica naibii…!

— Dac-o omoram, ce? întreb eu, când văd că nu-şi încheie vorbele.

Şi mă-ntreb dacă mama îl aude, fiindcă tocmai apărut prima stea.

— Dac-o omorai, zice el, cu limba poticnindu-i-se cam prea des, puteai să-i înhaţi bradu’, da’ te obliga Protecţia Copilului să-i iei de crescut pe ăştia doi, dacă n-o mai fi având şi alţii. Că, dacă aş fi ştiut io că mă-ta are cinci… Şi, pen’ c-ai fi fost obligat să-i creşti tu, care n-ai ajuns nici la majoratu’ şişului, aş fi fost de fapt silit să-i cresc tot io, fiindc-ai ajuns tu în grija pungii mele. Iar dacă plozii tăi adoptivi ar fi crescut oricum pe banii mei, adaugă, şi-i simt mâna încleştându-mi-se în jurul cefei, te-aş fi sugrumat dracului, ca să-mi reduc cheltuielile! Că eşti soi rău, aveam dreptu’ să scap lumea de tine. Zi bogdaproste c-ai scăpat tu de moarte. Şi fugi naibii acasă, până nu-mi faci cadou de sărbători vreun set de plozi suplimentari.

Povestirea a apărut şi în volumul Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, Bucureşti, 2019).