Stele care pier fără să cadă de pe cer

E greu să creşti în umbra părinţilor, ca un merişor la poalele brazilor. Cu cât sunt ei mai sus, cu atât e umbra mai mare, mai deasă, cu atât e mai puternică muzica lor şi cu atât mai greu îţi e să te mişti respectându-i ritmul. Lumina şi armonia vin doar dacă te poţi ridica la înălţimea lor ce pare uneori inexpugnabilă, vis de glorie desprins dintr-o legendă, sau măcar dacă reuşeşti să nu-i dezamăgeşti nici măcar cât negru sub unghie, să nu-ţi atragi dispreţul lor calm, care te poate zdruncina mai tare decât cea mai sălbatică furtună. Eşti un suflet zgribulit, aproape invalid, pui mereu în balanţă ceea ce ai vrea să faci cu ceea ce ştii că le-ar plăcea lor să faci. Şi ajungi la un compromis urât, aş zice: faci ceea ce vrei, ascunzându-te de ei nu fiindcă te temi că te vor pedepsi, ci numai ca să nu-i faci să sufere, şocaţi de parcă ar fi descoperit că sub masca unui onest cavaler mustăcios se ascunde o cochetă blondă, frivolă. Respecţi numai de formă sărbătorile trecute de ei în calendar, refuzi de timpuriu să fii un reporter care le istoriseşte amănuntele vieţii tale, nu le dezvălui suferinţele şi şi bucuriile tale, păstrate numai pe un card al amintirilor, inaccesibil fără parola ştiută doar de tine însăţi.

Şi anii trec, şi ei nu mai sunt, şi te întrebi dacă nu cumva văd totuşi, de undeva, că, până la urmă, din ceea ce părea un nimicitor val monstruos

caleidoscopul vieţii tale

a scos imagini, dacă nu frumoase, cel puţin complexe, interesante:

Şi speri că le pot vedea, că le pot înţelege, că le pot aprecia. Pentru că i-ai iubit/îi iubeşti şi ştii că te-au iubit, că au vrut să scoată din tine, în văzul lumii, tot ce ai mai bun, ca să-ţi fie cât mai uşor traiul;  şi pentru că ai înţeles că părinţii sunt ca nişte stele care pier fără să cadă de pe cerul tău, că lumina lor îţi va luci în faţa ochilor până la sfârşitul vieţii.

Tangenţial şi în paranteză fie spus, am citit de foarte curând un articol despre rătăcirile tinereţii, în care e amintită şi dorinţa de a le lăsa, pe veci uitate, într-un răvaş sigilat la ambele capete. Eu nu vreau să le uit pe ale mele. Poate, dacă mă va ajuta pronia cerească, o să le pun cândva, când o să fiu mai bătrână, într-un roman. (S-ar putea numi „Răţuşca cea urâtâ”. :mrgreen: ) Nu le regret şi cred că, dacă m-aş putea întoarce în timp, le-aş repeta. M-au ajutat să înţeleg mai bine oamenii şi viaţa şi m-au scos, după rătăcirea prin hăţişul lor, pe acel tărâm care mi se potriveşte.


Vedeţi aici pe ce drumuri i-au purtat pe alţii cele 12 cuvinte îngroşate de mine mai sus.

Anunțuri

Un gând despre „Stele care pier fără să cadă de pe cer

  1. Pingback: Recidivă | verojurnal

Comentariile nu sunt permise.