Globul de cristal

La cumpăna lunilor (noiembrie & decembrie din anno Domini 2016), majoritatea lefegiilor profită de zilele libere şi pleacă, de bine, de rău, care încotro: la deal sau la vale, la mama soacră sau la mama mare, la alte neamuri sau peste hotare… sau la piaţă, sau măcar până în parcarea din faţa blocului, unde îşi instalează grătarul şi umplu mahalaua cu iz de friptură.

Sigur, mai sunt şi oameni cu ghinion, care n-au liber de Sfântul Andrei, ci de Sfântu’ Aşteaptă, fiindcă aşa vrea măria sa patronul, omul care le cumpără timpul şi nu-i lasă să-l vândă pe alese.

Şi mai sunt şi eu, iacătă-mă-s, captez cuvinte de pe net (pe cele 12 din jocul de-a duzina le-am colorat aici în trei culori festive) şi-mi caut umila persoană într-un virtual glob de cristal. Dar n-am decât sporadic talent de ghicitoare, aşa că mai bine pun globul oferit de Eddie în caleidoscop.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Acum ori niciodată

Am preferat o vreme schisma: tipa din oglindă cu părerile ei, eu cu ale mele (pro blogărit, pro feisbukit, pro tândălit).

Sigur, între timp am încercat, pe ascuns (amăgindu-mă cu gândul că eu îi pot ascunde ei ceva! 😛 ), s-o conving derutând-o, ameţind-o când cu un suc de struguri (chiar şi cu din ăla numit tescovină, când m-am avut suc de prune 😀 ), când cu un dans caleidoscopic mai mult sau mai puţin pasional:

… când măsluind diadema de culori a realităţii:

Dacă n-am fi fost amândouă împotriva decapitării florilor, poate aş fi încercat s-o ameţesc şi cu parfum de crini, dar m-am mulţumit să apelez la cel de friptură – chiar şi în zilele de post, fiindcă, după cum zice legenda, carnea de porc e cea mai bună legumă.

Dar ea… nu şi nu! Încăpăţânată foc, ca şi mine, de altfel. Amândouă ne-am putea alege catârul drept simbol, că blazoanele nu mai sunt la modă. M-a supărat atât de tare, încât, dacă n-aş fi ştiut că nicio femeie nu se poate lipsi de oglindă, i-aş fi interzis să mă mai vadă!

Însă, deşi uneori e de ajutor, mie încăpăţânarea mi-a fost sfetnic prost. Acum mă văd silită să recunosc că timpul e un spadasin mult mai bun decât mine, l-am sfidat degeaba, că tot şi-a proptit vârful sabiei în gâtul meu. 😦

Dar nu, situaţia nu e disperată, nu încă. Dac-o ascult, în sfârşit, pe tipa din oglindă, în vara asta, mai exact după 12 septembrie la ora 10 fix (cel mai riguros termen de predare al unei traduceri pe care l-am negociat vreodată), pot scăpa de ameninţare.

Prin urmare, îmi bag minţile în cap. Ceea ce înseamnă, printre altele, că şi „jocurile cuvintelor”, cu tabelele lor găzduite de Eddie, intră, pentru mine, într-o vacanţă de vară de vreo 93 de zile.

Încep un sezon dedicat în exclusivitate traducerilor. Trebuie să revin pe linia de plutire. Acum ori niciodată!

Stele care pier fără să cadă de pe cer

E greu să creşti în umbra părinţilor, ca un merişor la poalele brazilor. Cu cât sunt ei mai sus, cu atât e umbra mai mare, mai deasă, cu atât e mai puternică muzica lor şi cu atât mai greu îţi e să te mişti respectându-i ritmul. Lumina şi armonia vin doar dacă te poţi ridica la înălţimea lor ce pare uneori inexpugnabilă, vis de glorie desprins dintr-o legendă, sau măcar dacă reuşeşti să nu-i dezamăgeşti nici măcar cât negru sub unghie, să nu-ţi atragi dispreţul lor calm, care te poate zdruncina mai tare decât cea mai sălbatică furtună. Eşti un suflet zgribulit, aproape invalid, pui mereu în balanţă ceea ce ai vrea să faci cu ceea ce ştii că le-ar plăcea lor să faci. Şi ajungi la un compromis urât, aş zice: faci ceea ce vrei, ascunzându-te de ei nu fiindcă te temi că te vor pedepsi, ci numai ca să nu-i faci să sufere, şocaţi de parcă ar fi descoperit că sub masca unui onest cavaler mustăcios se ascunde o cochetă blondă, frivolă. Respecţi numai de formă sărbătorile trecute de ei în calendar, refuzi de timpuriu să fii un reporter care le istoriseşte amănuntele vieţii tale, nu le dezvălui suferinţele şi şi bucuriile tale, păstrate numai pe un card al amintirilor, inaccesibil fără parola ştiută doar de tine însăţi.

Şi anii trec, şi ei nu mai sunt, şi te întrebi dacă nu cumva văd totuşi, de undeva, că, până la urmă, din ceea ce părea un nimicitor val monstruos

caleidoscopul vieţii tale

a scos imagini, dacă nu frumoase, cel puţin complexe, interesante:

Şi speri că le pot vedea, că le pot înţelege, că le pot aprecia. Pentru că i-ai iubit/îi iubeşti şi ştii că te-au iubit, că au vrut să scoată din tine, în văzul lumii, tot ce ai mai bun, ca să-ţi fie cât mai uşor traiul;  şi pentru că ai înţeles că părinţii sunt ca nişte stele care pier fără să cadă de pe cerul tău, că lumina lor îţi va luci în faţa ochilor până la sfârşitul vieţii.

Tangenţial şi în paranteză fie spus, am citit de foarte curând un articol despre rătăcirile tinereţii, în care e amintită şi dorinţa de a le lăsa, pe veci uitate, într-un răvaş sigilat la ambele capete. Eu nu vreau să le uit pe ale mele. Poate, dacă mă va ajuta pronia cerească, o să le pun cândva, când o să fiu mai bătrână, într-un roman. (S-ar putea numi „Răţuşca cea urâtâ”. :mrgreen: ) Nu le regret şi cred că, dacă m-aş putea întoarce în timp, le-aş repeta. M-au ajutat să înţeleg mai bine oamenii şi viaţa şi m-au scos, după rătăcirea prin hăţişul lor, pe acel tărâm care mi se potriveşte.


Vedeţi aici pe ce drumuri i-au purtat pe alţii cele 12 cuvinte îngroşate de mine mai sus.

Distopie de Crăciun

Duzina mea, scrisă în avans (la sfârşit de săptămână în tabelul lui Eddie se vor aduna mai multe), a ajuns mai întâi aici:

O puteţi citi îi revistă, dând un clic pe poză, sau mai jos, cu cele 12 cuvinte inspiratoare îngroşate.

E grasă şi pufoasă, ca un cozonac. Mă gândesc că trebuie să fie o femeie cumsecade, foarte cumsecade. Ba chiar mi-aduce aminte de mama. Prin colţul ochiului drept mi se furişează o lacrimă, ca întotdeauna când mă gândesc – şi sper – că mă priveşte în fiecare noapte de sus, de pe o stea.

O clipă mai târziu, pufoasa se îndeasă între mine şi vânzătorul costumat în Moş Crăciun din faţa mea şi-şi pune gheara dolofană pe minunăţia verde din mâna lui – pe cel mai frumos brad pe care l-am văzut vreodată. Bradul pe care acum îmi permit să-l cumpăr, cu cel mai scump set de globuri cu tot. Fiindcă noul meu părinte e om cu dare de mână. Şi „asta ajută întotdeauna, alină întrucâtva durerea”, cum zice prietenul meu Toni. El, la numai 13 ani, a ajuns la al patrulea părinte. Fiindcă „suntem o specie de ucigaşi”, zice tot el. Pe mă-sa bună nici nu şi-o mai aduce aminte, avea trei ani când a trimis-o pe o stea a doua lui mamă. Dar nu suferă mai deloc, fiindcă în casa părintelui al VI-lea, zice el, şi „fluturii de noapte îs coronită de aur în jurul lămpilor de cristal”.

Însă eu, la cei 11 ani ai mei, mi-o aduc foarte bine aminte pe mama – a murit acum nouă luni. Nu era a dracului, ca pufoasa asta, care mi s-a-nfipt în faţă ca să-mi sufle bradul de sub nas. Îmi pare rău că sunt prea mic, dacă aş fi avut 15 ani aş fi avut şi-un şiş, ca să i-l înfig în burta grasă. Mă mulţumesc s-o îmbrâncesc. Adică mă străduiesc zadarnic s-o îmbrâncesc, că nici nu se clinteşte – decât ca să-mi dea un dos de palmă peste ochi, de văd artificii verzi. Parcă le şi aud pocnind.

Când îmi recapăt vederea, pufoasa se îndepărtează deja, cu bradul frumos în mâini. Nu stau pe gânduri, fug după ea şi-i pun piedică – la asta mă pricep ca nimeni altul.

Cade lată şi rămâne nemişcată.

Oare am omorât-o?

Pe ceafă mi se pune o mână grea. Şi nici măcar nu e nevoie să mă-ntorc ca să ştiu că e a actualului meu părinte. Îl cunosc după miros, azi a băut două stacane de vin fiert, plus una de ţuică.

— Dacă am omorât-o, pot să-i iau bradul, nu? întreb, ridicându-mi ochii spre roşul de flacără aşternut de alcool pe obrajii lui supţi.

— A omorât-o, a omorât-o pe mama! strigă disperat un puşti de vreo şapte ani şi se repede spre ea, trăgându-l după el pe unul mai mic, cu câte-un şirag dantelat de muci îngheţaţi sub fiecare nară.

— Nu e moartă, că n-are reni, declară sfios mucosul.

— Se zice răni, boule, nu reni, îl repede băiatul mai mare. Da’ nu e moartă, că – ura! – se mişcă!

Într-adevăr, movila pufoasă suspină gros, din adâncul osânzei sale, şi, mai înainte de orice, îşi întinde mâna grasă spre comoara verde care-i scăpase în cădere.

— Dac-o omorai, zice beţivul, cum am omorât-o eu pe scroafa de mă-ta, că prea mă-nşela la cântar când mă vedea beat, hoţoaica naibii…!

— Dac-o omoram, ce? întreb eu, când văd că nu-şi încheie vorbele.

Şi mă-ntreb dacă mama îl aude, fiindcă tocmai apărut prima stea.

— Dac-o omorai, zice el, cu limba poticnindu-i-se cam prea des, puteai să-i înhaţi bradu’, da’ te obliga Protecţia Copilului să-i iei de crescut pe ăştia doi, dacă n-o mai fi având şi alţii. Că, dacă aş fi ştiut io că mă-ta are cinci… Şi, pen’ c-ai fi fost obligat să-i creşti tu, care n-ai ajuns nici la majoratu’ şişului, aş fi fost de fapt silit să-i cresc tot io, fiindc-ai ajuns tu în grija pungii mele. Iar dacă plozii tăi adoptivi ar fi crescut oricum pe banii mei, adaugă, şi-i simt mâna încleştându-mi-se în jurul cefei, te-aş fi sugrumat dracului, ca să-mi reduc cheltuielile! Că eşti soi rău, aveam dreptu’ să scap lumea de tine. Zi bogdaproste c-ai scăpat tu de moarte. Şi fugi naibii acasă, până nu-mi faci cadou de sărbători vreun set de plozi suplimentari.