Globul de cristal

La cumpăna lunilor (noiembrie & decembrie din anno Domini 2016), majoritatea lefegiilor profită de zilele libere şi pleacă, de bine, de rău, care încotro: la deal sau la vale, la mama soacră sau la mama mare, la alte neamuri sau peste hotare… sau la piaţă, sau măcar până în parcarea din faţa blocului, unde îşi instalează grătarul şi umplu mahalaua cu iz de friptură.

Sigur, mai sunt şi oameni cu ghinion, care n-au liber de Sfântul Andrei, ci de Sfântu’ Aşteaptă, fiindcă aşa vrea măria sa patronul, omul care le cumpără timpul şi nu-i lasă să-l vândă pe alese.

Şi mai sunt şi eu, iacătă-mă-s, captez cuvinte de pe net (pe cele 12 din jocul de-a duzina le-am colorat aici în trei culori festive) şi-mi caut umila persoană într-un virtual glob de cristal. Dar n-am decât sporadic talent de ghicitoare, aşa că mai bine pun globul oferit de Eddie în caleidoscop.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Osatura jocului

Adică osatura Jocului Cuvintelor, al optzeci şi şaptelea după numele său 🙂

O putem pune şi în caleidoscop:

 

Şi parcă e mai tentantă în noctună:

Baba mea e…

E o bunică periculoasă!!!

Bunica... şi pisica

Dar vă ofer şi… antidotul:

L-am găsit aici şi m-am gândit să-l şi multiplic, punându-l în caleidoscop, ca să puteţi lua o doză mai mare.

   

  

 


Alte babe locuiesc la Eddie, în ultimul tabel.

Şi, apropo de babe (ramolite), cred că am mai reblogat poezioara undeva, de curând, sub forma asta. Dar nu-mi amintesc unde.

Sau poate am avut numai de gând?

😛

:mrgreen:

 

Mare de alb

Mare de alb e tema provocării de luni (25 ianuarie 2016) lansate de Jocul Cuvintelor. Pe blogul lui Eddie veţi găsi linkuri către diverse articole pe aceeaşi temă, alături de poza împrumutată de mine pentru caleidoscop.

Această prezentare necesită JavaScript.

Din acest caleidoscop mi-am scos extras imaginile preferate…

… plus un miez pe care l-am lăsat apoi tot la bunul plac al caleidoscopului:

Această prezentare necesită JavaScript.

Stele care pier fără să cadă de pe cer

E greu să creşti în umbra părinţilor, ca un merişor la poalele brazilor. Cu cât sunt ei mai sus, cu atât e umbra mai mare, mai deasă, cu atât e mai puternică muzica lor şi cu atât mai greu îţi e să te mişti respectându-i ritmul. Lumina şi armonia vin doar dacă te poţi ridica la înălţimea lor ce pare uneori inexpugnabilă, vis de glorie desprins dintr-o legendă, sau măcar dacă reuşeşti să nu-i dezamăgeşti nici măcar cât negru sub unghie, să nu-ţi atragi dispreţul lor calm, care te poate zdruncina mai tare decât cea mai sălbatică furtună. Eşti un suflet zgribulit, aproape invalid, pui mereu în balanţă ceea ce ai vrea să faci cu ceea ce ştii că le-ar plăcea lor să faci. Şi ajungi la un compromis urât, aş zice: faci ceea ce vrei, ascunzându-te de ei nu fiindcă te temi că te vor pedepsi, ci numai ca să nu-i faci să sufere, şocaţi de parcă ar fi descoperit că sub masca unui onest cavaler mustăcios se ascunde o cochetă blondă, frivolă. Respecţi numai de formă sărbătorile trecute de ei în calendar, refuzi de timpuriu să fii un reporter care le istoriseşte amănuntele vieţii tale, nu le dezvălui suferinţele şi şi bucuriile tale, păstrate numai pe un card al amintirilor, inaccesibil fără parola ştiută doar de tine însăţi.

Şi anii trec, şi ei nu mai sunt, şi te întrebi dacă nu cumva văd totuşi, de undeva, că, până la urmă, din ceea ce părea un nimicitor val monstruos

caleidoscopul vieţii tale

a scos imagini, dacă nu frumoase, cel puţin complexe, interesante:

Şi speri că le pot vedea, că le pot înţelege, că le pot aprecia. Pentru că i-ai iubit/îi iubeşti şi ştii că te-au iubit, că au vrut să scoată din tine, în văzul lumii, tot ce ai mai bun, ca să-ţi fie cât mai uşor traiul;  şi pentru că ai înţeles că părinţii sunt ca nişte stele care pier fără să cadă de pe cerul tău, că lumina lor îţi va luci în faţa ochilor până la sfârşitul vieţii.

Tangenţial şi în paranteză fie spus, am citit de foarte curând un articol despre rătăcirile tinereţii, în care e amintită şi dorinţa de a le lăsa, pe veci uitate, într-un răvaş sigilat la ambele capete. Eu nu vreau să le uit pe ale mele. Poate, dacă mă va ajuta pronia cerească, o să le pun cândva, când o să fiu mai bătrână, într-un roman. (S-ar putea numi „Răţuşca cea urâtâ”. :mrgreen: ) Nu le regret şi cred că, dacă m-aş putea întoarce în timp, le-aş repeta. M-au ajutat să înţeleg mai bine oamenii şi viaţa şi m-au scos, după rătăcirea prin hăţişul lor, pe acel tărâm care mi se potriveşte.


Vedeţi aici pe ce drumuri i-au purtat pe alţii cele 12 cuvinte îngroşate de mine mai sus.

Strigăt în amurg

— pentru Jocul Cuvintelor, sezonul 2, episodul 58,
cu un amurg împrumutat de aici

Am strigat
până mi-au înnoptat
cuvintele toate,
s-au adunat
laolaltă, surate,
s-au curbat
şi s-au frânt,
cioburi şi vârtej tâmp
şi totuşi feeric,
roată diamantină,
joc de lumină
în întuneric.

Această prezentare necesită JavaScript.